Sala Kick Boxing

K de la Karate, K de la Kung-Fu, K de la Kick Box, K de la Kakutogi. 1 de la primul. Cel mai bun. Unicul. Acestea s-au vrut a fi atributele ascunse din spatele poveştii de succes ale celui mai celebru turneu mondial al sporturilor de luptă. Între faimă şi adulaţie, scandaluri şi contestări, legendă şi adevăr, K-1 continuă să fascineze atât generaţiile de tineri, cât şi cunoscătorii pasionaţi ai fenomenului.
Când cei mai buni luptători ai disciplinelor de striking (sporturile de luptă în care se pune accentul pe lovituri) se intâlnesc în mijlocul frânghiilor care mărginesc ringul, lupta se numeşte K-1. Sălile imense din Ţara Soarelui Răsare, unde se desfăşoară calificările şi finalele turneelor K-1, devin arhipline în mai puţin de o oră, iar biletele se epuizează în ritm furibund cu săptămâni sau luni înainte de inceperea meciurilor. Banii puşi în joc sunt de ordinul milioanelor de dolari, iar spectacolul se apropie deseori de perfecţiune. Actorii sunt nişte adevarate maşini de administrat durere. Durere resimţită de adversari sub forma unor lovituri absolut devastatoare, aducătoare de K.O., responsabile de fracturi, rupturi musculare şi contuzii. Aici intră doar campionii mondiali sau intercontinentali în sporturile de lupta in regim full-contact.

Nu trebuie să fii un împătimit al Kick-Box-ului, Karate-ului sau San-Shou-ului pentru a fi atras de meciurile din K-1. Studiile sociologice au demonstrat în mod surprinzător ca marea majoritate a fanilor fenomenului este compusă din copii şi tineri in cautarea unor modele de forţă şi putere, adolescente atrase de charisma unor luptatori total diferiti de boy-friend-ul astenic si emo de la liceu, şi oameni obişnuiţi, de la simpli muncitori la manageri de top şi de la infractori de drept comun la profesori universitari. Un psiholog ar spune ca oamenii obişnuiti au fost seduşi dintotdeauna de vizionarea unei confruntari dure intre doi bărbaţi masivi, cunoscatori ai tainelor de luptă, capabili să-şi administreze lovituri spectaculoase care ar ucide uşor un om normal. Cu alte cuvinte, subconştientul oamenilor este înnebunit după divertismenul livrat sub forma unor lupte nemaivăzute. Iar K-1 asta face – ofera o forma de violenţă controlată, perfect marketabilă şi extrem de gustată de o mare parte a societăţii umane actuale.

Muay Thai sau boxul thailandez, sport naţional thailandez, este un stil de luptă din categoria artelor marţiale, care implică doar pumnii, picioarele, coatele şi genunchii.
Muay Thai, tradus mai larg înseamnă modul de a lupta om la om fără arme ale thailandezilor. În ultima vreme, termenul a dobândit o conotaţie de "sport sângeros", "luptă brutală" sau chiar "luptă fără reguli", lucru destul de adevărat cu numai câteva generaţii în urmă.

Muay Thai înseamnă, dacă depaşim clişeele vehiculate în filmele de arte martiale, poate cea mai complexă şi completa artă a luptei om la om prin schimb de lovituri. În Thailanda el mai este denumit "arta celor 8 arme", aceasta referindu-se la posibilitatea luptătorilor de a utiliza aproape tot ce poate fi "proiectil", într-o luptă: pumnii, picioarele, coatele şi genunchii.

În paralel cu lupta fără arme, în Thailanda se studiază Krabbi Krabbong - arta luptei cu arme albe, derivată din armele tradiţionale utilizate în Evul Mediu, precum şi multe discipline anexe - tehnica proiecţiilor, procedeelor articulare şi luptei la sol, masaj, medicina luptătorilor, tehnici de meditaţie, sportul având dintotdeauna o conotaţie religioasă şi rituală în ţara de origine.

Jiu Jitsu Brazilian, cunoscut și ca BJJ, după prescurtarea din limba engleză (Brazilian Jiu Jitsu), este un sport de contact care se bazează pe lupta la sol și care prin folosirea tehnicilor articulare și a strangulărilor îl forțează pe oponent să renunțe la luptă. Pe principiul folosirii cât mai eficiente a tehnicii și în special a pârghiilor, în dauna atributelor fizice (greutate, forță explozivă, alonjă etc.), un practicant fără atribute fizice de excepție are șanse de reușită ridicate în luptă, în fața unui adversar superior din punct de vedere fizic. Stilul a fost creat la începutul secolului 20 de către familia Gracie, în Brazilia. BJJ-ul poate fi practicat si pentru auto-apărare alaturi de late tehnici de lupta corp la corp, pentru aspectul competițional (gi și no gi) sau pentru competițiile de arte marțiale mixte (Mixed Martial Arts sau MMA).
Jiu Jitsu brazilian se bazează pe ducerea luptei la sol și folosirea tehnicilor articulare și/sau a strangulărilor pentru a finaliza lupta. Premisa de la care pleacă este aceea că atributele fizice, precum greutatea, forța explozivă, alonja etc. pot fi mult mai ușor negate în lupta la sol.

Sportul permite folosirea unui arsenal numeros de tehnici de proiectare. Din momentul în care adversarul este la pământ, practicantul este interesat de obținerea unui control cât mai bun, îmbunătățirea poziției față de adversar și finalizarea acestuia printr-o tehnică ce folosește principiul părghiilor.

Jiu Jitsu brazilian a ajuns faimos la nivel mondial la începutul anilor '90, atunci când fiul lui Helio, Royce Gracie, a câștigat primul, al doilea și al patrulea Ultimate Fighting Championship (UFC), competiție cu reguli limitate în stil eliminatoriu, ce opunea practicanți din cele mai diferite stiluri, fără categorii de greutate sau limită de timp. De cele mai multe ori, Royce a luptat împotriva unor adversari mai masivi, ce practicau stiluri precum: box, shoot-fighting, karate, judo, tae kwon do, kickbox, lupte libere etc. De atunci, BJJ-ul a devenit o necesitate pentru majoritatea luptătorilor de MMA și a adus o importanță covârșitoare luptei la sol.